Despre carte
Ideea de la care a plecat formatul cartii de
fata a fost inspirata de niste „carti documentare”
pe care le-am editat în Bosnia în urma cu zece ani.
La început, am intentionat sa fac niste carti care sa
contina fotografii ale misiunii NATO din Bosnia, dar cu timpul
acele carti, intitulate Calea spre pace (în original,
The Road to Peace) si IFOR despre IFOR (IFOR on IFOR), s-au
dovedit a fi ceva mult mai interesant. Pentru a afla ce faceau
de fapt soldatii si ofiterii straini stationati acolo, m-am
dus sa le iau câteva interviuri si sa-i întreb de
unde vin, ce parere au despre situatia respectiva si care este
activitatea lor zilnica. Punând întrebari simple,
personale, manifestând un real interes pentru ceea ce
li se întâmpla, am reusit sa patrund în viata
lor si sa le dau posibilitatea multora dintre ei sa traiasca
ceva ce nu mai avusesera pâna atunci: ocazia de a vorbi
despre ei însisi, despre experientele, sentimentele si
opiniile lor. Expunerile personale au fost mult mai profunde
si unitare, reusind sa reflecte o analiza mult mai serioasa
decât mi-am închipuit.
Dupa ce am reflectat mai mult asupra situatiei,
mi-am dat seama ca ofiterilor (sau la fel de bine reprezentantilor
institutiilor publice) li se da rar ocazia sa-si expuna punctele
de vedere pertinente cu privire la activitatea lor, cu atât
mai putin sa vorbeasca despre experientele lor personale. Nu
numai ca marea majoritate a jurnalistilor sau scriitorilor nu
manifesta un interes deosebit fata de acestea (cu toate ca pretind
ca sunt cu adevarat interesati atunci când iau interviuri),
dar nici nu se aloca spatiu pentru astfel de relatari în
cele mai multe publicatii. Este un prilej deopotriva singular
si minunat de a putea publica o carte bazata pe astfel de interviuri
personale, asa cum se poate vedea si în cazul de fata,
în Parteneri pentru Europa.
„Oamenii din spatele misiunii”
sunt de multe ori mai interesanti decât misiunea însasi.
De multa vreme am observat modul în care companiile au
tendinta de a crea scenarii artificiale pentru a-si promova
produsele si serviciile. Istoria publicitatii ne arata cum marile
companii încearca sa construiasca o imagine si o atitudine
fata de produsele sau serviciile lor – fericire, împlinire,
noutate, atractie – si toate acestea le realizeaza apelând
la cunostintele unor specialisti, designeri, scriitori, fotografi,
artisti, regizori si multi altii. Oamenii, care prezinta de
fapt produsul si ne transmit sentimentul de bunastare, sunt
invariabil actori sau fotomodele – oameni care fie arata
frumos si seducator, fie comunica mesaje care ne confera inspiratie
si pofta de viata. Dar, cunosc acesti oameni ceva în realitate
despre compania sau produsul pe care îl promoveaza? Conteaza
daca ei nu cunosc nimic despre acestea?
Exista numeroase avantaje când subcontractezi
serviciile de marketing si comunicare ale unei companii: acestea
deseori nu reprezinta o prioritate pentru companie; când
expertii încearca sa comunice, mesajul lor de multe ori
devine confuz; chiar si atunci când trebuie sa redactezi
un simplu buletin informativ, realizezi ca este destul de complicat
si ia mult mai mult timp decât se crede în general.
Asa cum stie orice mama sau soacra, este mult mai usor sa dai
sfaturi oamenilor cum sa faca anumite lucruri decât sa
le faci singur; iar acest adevar este valabil si în cazul
marilor companii. Dar, vine un moment când activitatile
de marketing si comunicare devin o entitate aproape de sine
statatoare fata de companie, iar cei care sunt uitati invariabil
în acest proces sunt chiar angajatii, cei care creeaza
produsul, cei care dezvolta serviciile, cei care sustin întregul
edificiu. Sunt putine companii care îsi promoveaza personalul,
ideile si cunostintele oamenilor care lucreaza pentru ele.
Obiectivul principal al acestei carti este
promovarea parteneriatului ca metodologie de lucru eficienta,
dar si ca cerinta fundamentala în administrarea fondurilor
Uniunii Europene. Am decis ca cea mai buna metoda de a ne atinge
acest obiectiv este de a lua interviuri oamenilor care sunt
implicati propriu-zis în construirea unor parteneriate.
Însa, problematica parteneriatului este un subiect care
poate parea plictisitor si lipsit de importanta multor oameni;
si noi a trebuit sa gasim un mod incitant de a-l prezenta astfel
încât sa readucem subiectul în actualitate
si sa demonstram ca aceasta metodologie de lucru este nu numai
extrem de interesanta, dar si utila în abordarea unor
provocari cât mai variate. Nici nu puteam sa prezentam
o simpla lista de proiecte care au fost dezvoltate în
parteneriat, sau o lista de reguli si principii despre modul
în care se conduce un grup partenerial. Pur si simplu
trebuia sa gasim ceva diferit si interesant în acelasi
timp.
Ce putea fi mai bine decât sa „împachetezi”
povestea parteneriatului în contextul unor experiente
personale? Astfel, subiectul este prezentat prin prisma unor
oameni care au o activitate profesionala interesanta si ne ofera
posibilitatea de a analiza modul în care functioneaza
parteneriatul din mai multe unghiuri de vedere. În aceasta
carte, putem afla opiniile unor specialisti în elaborarea
strategiilor regionale, în dezvoltarea sociala, economica,
rurala si, nu în ultimul rând, din perspectiva personala.
Speram ca aceasta carte sa reprezinte un ghid pentru toti cei
care vor sa afle cât mai multe lucruri despre parteneriat
si care stiu sa puna pret pe opinia celorlalti.
Intentionam sa trimitem exemplare din aceasta
carte tuturor bibliotecilor publice din România, în
acest mod facând-o disponibila unui numar cât mai
mare de oameni care doresc sa se familiarizeze cu mecanismul
procesului de integrare în Uniunea Europeana. De asemenea,
încercam sa facem cunoscut programul DPLR (Dezvoltarea
Parteneriatelor Locale si Regionale), care a reusit sa realizeze
cu mult mai multe lucruri decât si-a propus initial si
a reusit sa impresioneze pe toti beneficiarii proiectelor din
cadrul acestuia. În mod normal, una din problemele programelor
cu finantare externa care se desfasoara în România
este ca îsi promoveaza rareori rezultatele sau activitatile,
iar publicul nu afla cum s-au cheltuit fondurile respective.
Au existat multe proiecte bune de acest tip în România;
proiecte care ar fi putut avea un impact mare la nivel national,
daca marelui public i s-ar fi facut cunoscute „lectiile
învatate”. Din fericire, noi am avut si mijloacele
prin care am putut realiza acest lucru în cazul programului
DPLR, iar mesajul legat de necesitatea vitala a dezvoltarii
parteneriatelor în România a fost transmis. Speram
ca acesta sa ajunga în rândul tuturor reprezentantilor
sectorului public, care reprezinta segmentul tinta al acestei
carti, dar si în rândul acelora care manifesta un
real interes pentru acest subiect.
La mijlocul anului 2004, Mark Barrett, coordonatorul
echipei programului DPLR, m-a întrebat: „Cât
timp îti va lua sa scrii o carte despre acest program?”
Mi-am adus aminte de anii petrecuti în Bosnia, când
am fost atât de prins cu scrierea acelor carti, dar cele
mai vii au fost amintirile legate de ultimele luni când
am scris introducerile, am organizat partea de productie si
am finalizat proiectul. Am raspuns plin de curaj: „îmi
ajung doua luni.” Sase luni mai târziu înca
ma luptam cu ultimele interviuri. Ceea ce trecerea timpului
îmi stersese din minte, îmi revenea acum cu furie:
numai aranjarea interviurilor a luat foarte mult timp; trebuia
sa-ti petreci cam jumatate de zi cu fiecare interviu; ca sa
nu mai vorbesc de transcrierea lor, care îti lua oricum
foarte mult timp. Dar, sarcina cea mai grea (si care se vede
cel mai putin) a fost cea legata pur si simplu de „gândirea
ansamblului”; cu alte cuvinte, sa te asiguri ca abordarea,
structura si continutul sunt cele care trebuie.
Productia cartii de fata a presupus mai multe etape; nici una
nu seamana cu cealalta; toate au necesitat valorificarea unor
abilitati cât mai variate si implicarea unor oameni diferiti.
Fiecare etapa a fost interesanta prin ea însasi si merita
sa fie mentionata aici, chiar si numai pentru a servi drept
ghid pentru cei care vor sa încerce sa faca ceva asemanator.
Prima etapa implica alegerea celor cu care
vrei sa faci interviuri, iar apoi trebuie sa identifici calea
cea mai buna de a-i gasi. Este destul de greu sa planifici aceasta
etapa, întrucât este dificil sa dai de urma tuturor
oamenilor cu care vrei sa discuti. Sunt oameni care nu vor sa
dea interviuri, iar altii pur si simplu nu sunt de gasit. Este
vorba si de ceva sansa aici; daca cutare nu este disponibil
trebuie sa gasesti pe altcineva; uneori întâlnesti
oameni interesanti din întâmplare si aranjezi interviul
pe loc. As numi aceasta etapa „strângerea datelor”
si îmi aduc aminte ca ma întrebam atunci: „Care
este întrebarea urmatoare pe care trebuie s-o pun? Oare
mai merge camera video? Cu cine trebuie sa mai fac interviu?”
Nu prea poti sa gândesti critic în aceste momente,
sau sa realizezi care interviu a fost mai bun, sau unde s-ar
potrivi acesta mai bine în structura de ansamblu a cartii.
Vrei doar sa stii daca cutare poate fi gasit sau daca îti
mai merge camera video. Acest proces a durat multe luni, am
facut numeroase calatorii în regiunea din nord-estul României,
unde sunt stabiliti marea majoritate a celor cu care am facut
interviurile.
Urmatoarea etapa a procesului a fost transcrierea
interviurilor pe hârtie, iar apoi în calculator.
Unii oameni m-ar putea întreba de ce nu le-am redactat
direct pe calculator, dar scrisul de mâna reprezinta modalitatea
cea mai buna de a analiza cu atentie gândurile si ideile
celor intervievati. Ceea ce este de retinut din aceasta etapa
este ca, atunci când începeam sa adaug propriile
mele cuvinte si sa rescriu anumite expresii folosite de cei
intervievati, întregul context îti pierdea coerenta
si suna gresit; când derulam înapoi caseta si ascultam
din nou varianta originala, mi se întâmpla sa gasesc
combinatia de cuvinte potrivita folosita chiar de persoana intervievata
(cuvinte pe care probabil ca le omisesem la prima ascultare).
Aceasta etapa ar putea fi numita „introducerea
datelor”. Aceasta activitate trebuie desfasurata într-un
mediu izolat, departe de agitatia biroului, departe de orice
sursa de distragere a atentiei; trebuie sa te asezi confortabil
pe scaun si sa asculti casetele zile întregi, apoi sa
redactezi însemnarile pe calculator, iar la sfârsit
sa mai asculti casetele înca odata pentru eventuale corecturi.
Nu prea am reusit sa ma concentrez cum trebuie în Bucuresti,
unde locuiesc. Aici se întâmplau prea multe lucruri
si nu puteam gasi niciodata timpul necesar sa ma concentrez
pentru o astfel de activitate. Cele mai multe interviuri au
fost scrise într-o casa de tara din Sucevita, sau în
alte locuri din nord-estul României, sau chiar într-o
camera de hotel din Cluj-Napoca.
Abia dupa ce toate interviurile au fost redactate
si editate, am reusit sa ma gândesc în liniste la
structura cartii. Initial, am plecat de la cele sase judete
ale regiunii de nord-est si am conceput o structura în
functie de asezarea geografica. Ulterior, mi s-a parut ca avea
niste lacune: facusem mai multe interviuri în Botosani
decât în Vaslui; si cum se simteau oamenii care
locuiau în Neamt; ca sa nu mai vorbesc de locuitorii din
judetele Iasi si Bacau, care nici macar nu aveau „reprezentanti”
în carte. Dar, aceasta nu este o carte despre judete sau
orase cu o anumita asezare geografica, si nici nu încearca
sa prezinte toate cele sase judete din regiunea de nord-est.
Era evident ca structura pe care o gândisem la început
nu se potrivea cu abundenta de idei pe care o reusisem sa o
adun de la cei carora le luasem interviu si – multumita
consultarii oportune cu Mark Barrett – am reusit pâna
la urma sa structuram capitolele cartii în forma actuala.
Trebuie sa recunosc ca fost o munca fascinanta
si toti cei carora le-am luat interviu au fost niste oameni
interesanti si deosebiti – chiar daca nu i-am inclus chiar
pe toti în versiunea finala a cartii. As vrea sa multumesc
tuturor celor care au acceptat sa-mi acorde un interviu pentru
aceasta carte, atât celor din Marea Britanie cât
si din România; oameni care s-au deschis în fata
mea si au dorit sa-mi împartaseasca ideile si sperantele
lor de viitor, încredintându-mi cuvintele lor pe
care am încercat sa le redau cu mare chibzuinta. De asemenea,
as vrea sa multumesc si echipei programului DPLR pentru încrederea
pe care au avut-o când au aprobat publicarea acestei carti,
precum si familiei mele (doi membrii ai acesteia lucreaza chiar
în domeniul editorial) si echipei de productie –
a caror contributie si sprijin au fost esentiale în materializarea
acestui proiect de la stadiul de idee creionata pe marginea
unui servetel pâna la forma sa actuala.
Rupert Wolfe Murray
Editor
Ianuarie 2005
